Difuzarea responsabilității – principiul prin care se arată că, dacă faci parte dintr-un grup mare, toată lumea crede că altcineva va acționa
Difuzarea responsabilității este un principiu studiat de psihologi după ce, în 1964, pe o stradă din New York, o tânară a fost ucisă. Kitty Genovese a fost înjunghiată mortal și a strigat după ajutor. Nimeni nu a intervenit. Este principiul prin care se arată că, dacă faci parte dintr-un grup mare, toată lumea crede că altcineva va acționa.
Pornind de la acest caz, absolut șocant pentru mulți, psihologii au studiat ce se întâmplă cu grupurile și cu comportamentul uman în situații de urgență. Studiul a fost inițiat de Bibb Latane și John Darley, iar ei au demonstrat efectul privitorului/ spectatorului, numit și efectul bystander și difuzarea responsabilității.
Informații tip experiment găsiți și aici https://fs.blog/2009/11/video-the-bystander-effect-the-murder-of-kitty-genovese/.
Iată câteva concluzii la care au ajuns psihologii în ce privește difuzarea responsabilității:
- Pe cât de mult crește numărul de persoane matore la o crimă sau la o urgență, cu atât e mai puțin probabil ca vreunul dintre ei să se simtă responsabil să reacționeze. Când faci parte dintr-un grup mare de oameni, toată lumea crede că altcineva va acționa. Unul dintre experimente a fost realizat în 1970 de către Latan și Darley.
- Persoanele îmbrăcate îngrijit, curate, au parte de un răspuns mai bun din partea celorlalți decât persoanele care sunt neîngrijite și care sunt asociate mai mult cu „oameni ai străzii”. A fost făcut și aici un experiment realizat în condiții naturale în anul 1969 de către Ilianvin, Rodin și Piliavin.
- Dacă se află într-un spațiu familiar, împreună cu persoane cunoscute (chiar și numai „din vedere”), atunci persoanele sunt mai înclinate să ajute decât în situația în care sunt persoane doar „spectator”, străine locului și spațiului. Exemplul este legat de cei care sunt „navetiști” în anumite mijloace de transport sau de spații în care sunt mai implicați dacă se întâmplă ceva în mediul lor cunoscut/ de navetă.
- Presiunea timpului poate să fie un factor important în modul în care cineva își oferă ajutorul. Dacă persoanele se consideră în întârziere, atunci este mai puțin probabil să intervină. Dacă persoana nu este presată de timp, atunci e mai probabil să intervină. MĂ GÂNDESC CUM E OARE SITUAȚIA ÎN ORAȘELE METROPOLĂ UNDE TOATĂ LUMEA E ÎN ÎNTÂRZIERE ȘI PE FUGĂ ?! A fost un experiment făcut în anul 1973 de către Darle și Boston.
- Dacă persoanele sunt supuse la multe experimente și simulări atunci există șanse mai mici ca ei să intervină în situații care sunt reale, pentru că se gândesc că ele sunt simulări și nu realități. Poate aici ar merge să ne gândim la povestea „Băiatul care a strigat LUPUL”. Acest aspect a fost confirmat în anul 1987 de către MacCoun și Kerr.
Caz Difuzarea responsabilitatii:
Un caz șocant de difuzare a responsabilității este cel din 2009 din SUA, Richmond, când o tânără de 15 ani a fost violată în grup, două ore. Martorii priveau, făceau poze și chiar participau „activ”. Într-un final, cineva a anunțat poliția. Ce se întâmplă cu privitorul? Privitorul este supus unui efect: „dacă nimeni nu face nimic, atunci e ok să nu fac nici eu”. E „normal” să ne conformăm și primim și validare pentru asta. Ne place eroismul, dar nu ne dorim să fim chiar noi acei eroi care să facă ceva?!
Datele statistice despre difuzarea responsabilității arată așa de trist încât nu doresc să le postez aici. Putem să nu rămânem spectatori așa cum au rămas cei 38 de vecini a lui Genovese? Sau așa cum 192 de țări au privit la Rwanda? Eu sper că da!
Să facem apel la faptul că avem o conștiință, un simț moral și un grad de altruism!
Psiholog clinician, psihoterapeut Agnes Remalia Dragomir
Corectură realizată de Simona Corendea
