De Flavia Cristescu
Pe Flavia am cunoscut-o întamplător și m-a fascinat modul ei de a scrie. Mai jos găsiti scrierea ei despre DRAGOSTE MĂREAȚĂ ȘI EXTRAVAGANTĂ!
Agnes
Spunea cândva un vers „Iubește-mă în doze mici”. Ce prostie, mi-am zis! Nu m-am mulțumit nicicând cu puțin. Și-asta pentru că nu am acceptat niciodată mediocritatea. Am ales să trăiesc mult, să visez măreț, să trăiesc intens și, evident, să iubesc în același stil.
Îmi place dragostea măreață, extravagantă… așa cum am auzit cuvântul acesta recent (în alt context) și mi-a plăcut așa mult…
Da, în iubire nimic nu mi se pare prea mult. Iubirea dă tot, sacrifică tot… este pretutindeni. Și o face într-un mod demn, nescuzabil.
Iar atunci când nu e, nu o poți cerși. Eu una n-am ales să fac asta niciodată. Iar când am simțit că aș fi la granița aia în care să mă mulțumesc cu firimiturile de la mesele îmbelșugate ale altora, mi-am șters tălpile pe preșul casei și am ieșit diplomat.
Timpul, dragostea măreață și extravagantă
Am purtat discuții adesea, de-a lungul timpului, despre cum „dragostea nu mai e ca la început”! Da, clar n-ar mai trebui să fie, căci, dacă ar fi mai puțină, știrbită, săracă, n-aș accepta-o. Cu cât înaintăm în vârstă ne cunoaștem mai bine, ne știm „colțurile” dureroase, ungherele prăfuite ce adesea nu se vor deranjate, ne știm tabieturile, modurile în care ne simțim… ori ba… prețuiți, și-atunci cu fiecare zi în care înaintăm, iubirea ar trebui să fie și mai împlinitoare… și mai dătătoare de bucurie, de pace.
Știu ce vreau, dar mai ales știu ce nu vreau de la un bărbat…
Ce atâta grabă în dragoste măreață?
N-am răbdare să mă grăbească, și-așa trăim noi într-o lume nebună, dar așa cum n-am înțeles nicicând femeile ce aleargă în tocuri pe trecerile de pietoni, n-am înțeles nici grobianismul de „Hai femeie, hai mai repede!”.
În schimb, am apreciat tot timpul spontaneitățile, momentele cultivate de exuberanță și, totodată, stabilitatea intențiilor, constantă în a ști ce vrea, când vrea și eu am lăsat loc de cunoaștere…
Am apreciat bărbații ce nu mănâncă prost, dar totodată dezaprob snobismul, știu că putem face dintr-o masă la picnic cea mai frumoasă experiență și, totuși, asta nu înseamnă că mesele rurale îmi scad din feminitate și eleganță. Știu că pot urca adevărați munți, în bocanci, că nu mă plâng când trebuie să înaintez prin ploaie, că nu mi se pare deloc deplasat să mănânac pe marginea drumului, să rup cu mâinile mai puțin curate dintr-un colț de pâine cald, dar în egală măsură să pot să mă înalț și pe tocuri, în încălțări ce-mi urmăresc atent glezna piciorului, că pot purta cea mai simplă rochie neagră ce exprimă prin fiecare por eleganța sublimă, însă… am pretenția ca bărbatul ce-mi stă alături să vadă și să aprecieze toate acestea. Să știe că sunt o femeie cu coloană vertebrală, dar de-o sensibilitate interioară aparte. Nu cred în dragostea meschină, în cotidian, în clișeu, în „Te iubesc” „Ba eu mai mult!”. Cred doar în povești ce sunt demne de a fi înrămate și povestite nepoților peste ani.
Agale prin dragoste măreață și extravagantă
Ahhh, am crezut mereu nu doar în începuturi tumultoase, ci în mersul ăla agale, în care strâgerile de mână, privitul ei încă timid, pe sub gene… te fac să te reîndrăgostești chiar și după multe zile petrecute împreună, iar brațul lui îți povestește despre pace… .
În egală măsură susțin și înălțarea bărbatului de către femeie, susținerea lui, încurajarea și clădirea prin cuvinte pline. N-am înțeles niciodată ironia în public a celuilalt, gluma deplasată, ce surpă, zeflemitoare, jocul bufonic în care vrea fiecare să arate cine-i „cocoșul”. Cred însă în măreția cuvintelor spuse și în auzul altora, nu doar șoptit în barbă.
Știu, sunt o visătoare… dar n-am să încetez nicicând să visez mai puțin.
Pentru că doar așa am învățat să trăiesc, iubind infinit și având speranțe și așteptări mari și neacceptând compromisul în viața mea!
Las astea aici… că eu știu ce vreau, dar poate așa o ști și el!
DRAGOSTE MĂREAȚĂ ȘI EXTRAVAGANTĂ
Sura pozelor: Aici
Corectura realizata de Simona Corendea
