Cum m-am dezghețat și pielea mea nu a mai tremurat de frică
Oposumul care a învățat să țopăie
de Codrea Naomi Patricia

Într-un tufiș trăia un oposum mic și voinic. Era blănos, cu mustăți lungi și fine, ochi negri, pătrunzători și o coadă agilă.

Oposumul

Își dorea mult să călătorească prin păduri și savane, și prin munți. Parcă era mereu pregătit de aventură. Dar bietul oposum nu reușea să se îndepărteze prea mult de tufișul său. Făcea una, două, trei… cam cincisprezece țopăituri pe lângă tufiș, și apoi piciorușele i se opreau brusc. Nu doar piciorușele, ci și boticul, ochișorii, urechiușele—chiar și coada și mustățile.

Oposumul și dorința lui de a călători și explora

Uneori răbda de foame. Uneori răbda de sete. Alteori privea, oftând, cum aventura se îndepărta de el ca o frunză dusă de vânt. Cum era posibil? Uite așa…

Dacă auzea un zgomot necunoscut – stop.

Dacă bătea vântul mai tare, brrr – stop.

Dacă simțea un miros ciudat – stop.

Oposumul a cărui corp spune ”STOP”!

Întregul corp al oposumului se oprea-n loc. Refuza să mai facă vreo mișcare. Îi era frică. Mult prea frică. Simțea o frică atât de mare, încât parcă îl înghițea cu totul. Iar apoi nu mai simțea nimic. Rămânea nemișcat. Însă, după lungi ticăituri de ceas, se dezmeticea încet-încet. Se simțea amețit și buimac. Așa că se întorcea cu coada strânsă în jurul lui și se ghemuia și mai adânc în umbra și întunericul ascunzișului său. Acolo era în siguranță. Sau cel puțin așa credea el.

Oposumul care a învățat să țopăie

Într-o zi, un vânt năprasnic cutremură atât de tare tufișul oposumului, încât îl smulse din rădăcini și-l ridică, zburând haotic prin aer. Ochișorii oposumului, îngrijorați, îl urmăreau cum se îndepărtează în zare. Ca o frunză dusă de vânt. Începe deja să audă șoaptele fricii și… Stop. Până să-și dea seama ce se întâmplă aievea, mustățile încep să-i tremure. Frica a și pus stăpânire pe el. Stop. Se face liniște. Nimic nu mai e. Doar un mare gol în corpul său.

Totuși, în liniștea surdă din interior, se aude un altfel de tremur, abia perceptibil. De data aceasta nu este despre frică. Ci este… o plăpândă bătaie de inimă. Da, se aude o inimioară de oposum. Bate o dată, bate de două ori, bate de mai mult de cincisprezece ori—bate în continuu. Ah, câtă viață se ascunde acolo!

Oposumul își duce greoi lăbuța la piept… Își simte căldura corpului… Își simte inima. Îi aude cântul, zâmbește emoționat și-i șoptește:

— „Te aud, dragă inimioară. Ești aici cu mine. Îmi dai curaj, îmi dai putere. Îți mulțumesc!”

Iar de atunci, micul oposum a învățat să țopăie tot mai mult, mai sus și mai departe.

Oposumul care a învățat să țopăie

Naomi Patricia Codrea este psiholog clinician. Își desfășoară activitatea în Sibiu, orașul în care a absolvit Facultatea de Științe Socio-Umane, urmând atât studiile de licență, cât și programul de master în Psihologie Clinică, Consiliere și Psihoterapie. Este preocupată de înțelegerea dezvoltării umane și a mecanismelor care susțin funcționarea psihologică multidimensională, având în prezent un interes deosebit pentru evaluarea clinică și intervenția de scurtă durată.

Pentru evaluare psihologică și intervenție, o puteți contacta la: psiholog.naomicodrea@gmail.com

Despre altă poveste terapeutică mai puteți citi aici. Rolul poveștilor terapeutice în lucrul cu copii este extrem de benefic.

#povestiterapeutice #psihoeducatie

#evaluarepsihologică #evaluarecopii #psihoterapiecopii #staredebine

#psihoconsultanta #agnesdragomir #dezvoltarepersonala